Părinţii pot stimula compasiunea copiilor lor arătându-le prin cuvinte şi fapte că nu este vorba de milă, nici de a judeca situaţia oamenilor nefericiţi, ci numai de deprinderea de a vedea o scânteie a naturii divine în fiecare om şi a-l trata ca atare pe fiecare.

Copiii învaţă compasiunea cel mai bine în acelaşi mod în care învaţă orice altceva ‒ practicând-o într-o familie în care actele de milostenie sunt frecvente. Părinţii pot stimula compasiunea copiilor lor arătându-le prin cuvinte şi fapte că nu este vorba de milă, nici de a judeca situaţia oamenilor nefericiţi, ci numai de deprinderea de a vedea o scânteie a naturii divine în fiecare om şi a-l trata ca atare pe fiecare, adică a pune în aplicare Regula de aur.  

Spre pildă, copiii au nevoie să-şi înţeleagă propriile sentimente înainte de a înţelege ce simt ceilalţi. Este necesar să conştientizeze faptul că toţi avem răspunderea de a avea grijă unul de celălalt şi că atât faptele bune, cât şi participarea la necazul altuia sunt lucruri pe care trebuie să le facem tot timpul, chiar şi atunci când ele cer sacrificiu şi efort. Un părinte înţelept plantează această sămânţă în sufletul copilului, sămânţă care va creşte până la stadiul de conştientizare a rolului fiecăruia dintre noi în familie, în comunitate, în lume, în biserică, în întreaga creaţie.

Copilul care va avea compasiune față de cei din jurul lui va ajunge să-şi perceapă eul autentic, se va percepe pe sine drept un copil hristic, al lui Dumnezeu în Împărăţia Sa cea veşnică, va ajunge să înţeleagă că dragostea lui Dumnezeu sălăşluieşte în sufletul lui şi că faptele lui îi pot ajuta pe cei aflaţi în nevoi. Un asemenea copil nu va deveni o persoană egocentristă, care pretinde satisfacerea imediată a oricărui capriciu, fără să se gândească la ceilalţi, ci va deveni o persoană care se va gândi şi la ceilalţi şi va participa din inimă la necazurile lor.

(Elizabeth White, Cum îndrumăm copilul în viaţă, Editura Sophia , Bucureşti, 2012)